The.CandyGirl<3
Moderator
 Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 677
|
|
Acesta va fi capitolul I....
Pagini din trecut...
Poate că mă înşel, dar viaţa nu se află în posesia noastră cu atât mai puţin cu cât nici măcar nu îi acordăm atenţie, crezând că ne aparţine de drept, nu că ne-a fost dăruită. Viaţă… un cuvânt care înseamnă atât de puţin pentru noi, dar care ar trebui să ne definească. Stau şi meditez… pentru ce existăm dacă nu preţuim asta atât cât ar trebui? Oare ce scop mai presus de înţelegerea noastră ne menţine încă vii? Moartea nu este o soluţie, se spune, dar când totul te plictiseşte şi te deprimă, de ce să continui să trăieşti? Cum îţi mai serveşte atunci patetica ta viaţă pe care nu dai doi bani? Nu faci decât să amâni inevitabilul pe care oricum ţi-l doreşti în astfel de momente. Atunci ce diferenţă este între tine şi un sinucigaş? E simplu: pe când un sinucigaş face această alegere doar pentru că el nu găseşte şi în mod sigur nu are altă cale, tu o faci tocmai pentru că ai altă soluţie, dar aceasta ţi se pare mai bună decât toate. Ideile şi gândirea mea… hmm, o să spui probabil că sunt deprimante ca mine. Ei bine, în acest caz ai avea dreptate, sunt deprimată, dar nu de asta gândesc aşa, în plus eu privesc situaţia din exterior neparticipând decât cu sugestii, ca să spun aşa. Deprimarea mea nu contribuie decât cu puterea de a privi mai clar lucrurile, de a putea vedea din altă perspectivă totul. Depresia survine de cele mai multe ori din indiferenţa celor din jurul nostru. Nepăsarea doare la fel de mult ca o rană adâncă de cuţit. Dar hei, asta e doar ceea ce cred eu sau aş putea spune, ceea ce trăiesc, deci nu văd cum te-ar putea ajuta pe tine, care probabil că treci prin aceeaşi situaţie de vreme ce te oboseşti să citeşti. Dar chiar dacă asta te deprimă sau, mă rog, îţi creează o anumită stare, atunci ar fi de preferat să ai un sprijin. Aici intervin, desigur, prietenii. Acei oameni care sunt întotdeauna acolo, susţinându-te pe tine, un biet nenorocit. Ei sunt cei ce te sfătuiesc sau pur şi simplu te ascultă, lucru ce preţuieşte mai mult decât orice altceva. Le pasă de tine şi asta ar trebui să fie suficient. Dar din nou, vorbesc din experienţa mea. Astea sunt lucruri care te pot sau nu ajuta. Întotdeauna depinde de varietatea gândurilor tale şi de multitudinea problemelor pe care desigur le ai. Spun multitudine pentru că în mod normal nu sunt doar câteva, de fapt nu cunosc persoană care să aibă doar un număr mic de chestii pe cap sau cel puţin aşa cred. Poate că nu am dreptate, poate că vouă în mod normal nu vi se întâmplă aşa ceva şi poate credeţi ca nu sunt sănătoasă sau mai ştiu eu ce alte lucruri; pentru mine toate acestea sunt reale, le simt, le trăiesc zi de zi, dar am învăţat să rămân indiferentă, să tratez totul pur şi simplu din punctul de vedere al unui străin, adică fără a le da importanţa pe care ar trebui să le-o dau. De ce spun toate astea, poate vă întrebaţi? Dacă am atâtea probleme, atunci cine naiba mă cred pentru a vă da sfaturi sau şi mai rău, pentru a-mi spune părerea? Desigur, vă voi face plăcerea de a vă dezvălui exact cine sunt şi ce vreau să zic prin toate astea care probabil că până acum au reuşit să vă plictisească sau chiar să vă enerveze. Ei bine, numele meu este Alice, o mică franţuzoaică de şaptesprezece ani, iar acesta este blogul meu, locul unde îmi aştern gândurile bune sau rele, încercând să-i ajut măcar cu sfaturi pe cei ce seamănă cu mine cel puţin din punctul de vedere al modului de viaţă.”
O fată cu părul castaniu, tuns scurt, îşi lăsă capul pe spate, privind în sus. Ochii mari, clari şi verzi, mult prea plictisiţi, chiar prea indiferenţi pentru vârsta ei, fixau tavanul camerei, fără chef. Închise cu piciorul clapa de la laptop, aceasta scoţând un zgomot sec. Rămase câteva minute cu ochii închişi, nemişcată, încât, dacă nu ai fi văzut cum i se ridica coşul pieptului, ai fi jurat că a trecut în nefiinţă. Pleoapele ei tremurau spasmodic, trădându-i frământările interioare care probabil o rodeau pe dinăuntru pentru că din când în când se încrunta. Lăsă să-i scape un suspin.
- Aiurea… de la o vreme numai tâmpenii gândesc şi mai nou le şi scriu… Argh! se auzi vocea enervată a tinerei fete. Aproape instantaneu se ridică de pe scaun, făcându-l să cadă cu zgomot pe parchetul neacoperit cu vreun covor sau altceva. Pur şi simplu stupid!
Alice se trânti în pat, începând să fluiere. În fond, singurătatea o apăsa îngrozitor de câteva săptămâni. Părinţii ei erau în America, dar asta nu îi împiedica să o verifice aproape zilnic. La început, când a aflat că ai ei vor pleca pe o perioadă nedeterminată de timp, se simţise mulţumită pentru că putea, în sfârşit, să-şi controleze viaţa, fără a mai fi nevoită să respecte programul impus de mama ei sau să suporte predicile infinite ale tatălui, dar asta dură până când descoperi că urma să aibă o doică. “La şaptesprezece ani? V-aţi ieşit din minţi complet!” aproape că răcni ea. “Nu aveţi cum să mă obligaţi să accept una că asta aşa că nu o voi face. Subiect închis!”. Şi subiect închis era pentru că odată ce Alice se hotăra asupra unui lucru, nimeni nu o mai putea face să se răzgândească. Aşa că au renunţat. Lucrurile au ieşit din nou aşa cum şi-a dorit. Dar când a început să simtă apăsarea necruţătoare a singurătăţii… Ei bine, atunci s-a consolat câteva zile cu prezenţa Emmei, colega ei de bancă şi totodată singura care încă se mai străduia să-i înţeleagă mentalitatea încâlcită, întortocheată şi complicată la fel ca ea. Însă Emma nu se putea muta cu totul în casă. Avea familia ei, desigur. Aşa că Alice sfârşi din nou singură şi plictisită. Îşi petrecea majoritatea timpului în faţa laptopului, dar nici măcar asta nu reuşea să umple golul dinăuntrul ei. Era obişnuită într-un fel să fie pe cont propriu, nefiind învăţată să comunice, dar nici noua ei ocupaţie, blogul, nu mai reuşea s-o satisfacă pe deplin.
“Ei bine, dacă tot nu am ce face …’’. Îşi aruncă fără chef un hanorac pe ea şi ieşi din casă cu o nerăbdare stranie, lăsând paşii să o poarte în parcul amenajat pentru copilaşi. Se aşeză într-un leagăn, permiţând vântului să-i lipească şuviţele rebele de chip. Ce altceva putea face? Fără să vrea, îşi aminti o parte din trecutul ei, parte pe care alesese să o îngroape sub o mască compusă cu grijă.
- M-am săturat să tot încerc de una singură! ţipa Alice. Pur şi simplu nu-ţi pasă!
– Nu ai dreptate… încercă să o contrazică Cecilie.
– Ba exact aşa e, cum spun eu! Iţi baţi joc de mine, aia faci! Problemele mele îţi strică ziua, ai uitat?
- Am greşit… Alice, stai!
- Nu mai vreau să întreţin această relaţie de ”prietenie’’ pe care şi aşa mă străduiesc de atâtea luni s-o menţin vie. Crezi că nu mi-a ajuns? Crezi că nu am şi eu o limită? Încearcă să mă înţelegi măcar o dată dacă spui că îţi pasă aşa de mult! Mă faci să sufăr. Ceea ce simţi tu acum nici nu se compară cu ce am simţit eu în fiecare seară din ultimele luni. Te-ai folosit de mine, asta ai făcut!
– Nu vreau să pierd prietenia noa…
– Vorbe goale! o întrerupse Alice. Nu-ţi pasă decât de tine şi atât. Eşti o egoistă!
– Greşeşti… mai dă-mi o singură şansă…
– A câta oara? A câta oară să tac şi să o iau de la capăt? A câta oară? Câteva lacrimi îi udară obrazul. Şi tot eu plâng… tot mie îmi pasă cel mai mult…
Îşi duse mâna la colţul ochilor şi luă o picătură cu ajutorul degetului arătător. Lacrimi… lacrimi care începură să curgă şiroaie, umezindu-i chipul în totalitate. Trecuse atâta timp de atunci şi totuşi continua să sufere, să-şi dorească să nu se fi certat cu Cecilie. Poate că dacă nu ar fi deschis subiectul în momentul respectiv… Îi era dor de timpul petrecut în compania ei, de telefoanele de la miezul nopţii, de discuţiile despre orice fleac, îi era dor de ea, de Cecilie … Dar era prea târziu, aşa cum fusese şi atunci. Prea multe luni în care a trebuit să se lovească de indiferenţa ei şi prea rar de zâmbetul şi veselia ce o caracterizaseră atunci pe aşa zisa prietenă a sa. Mult prea târziu, dar tot îi simţea lipsa enorm. Zâmbi amar la acest gând. Amintirile erau singurul lucru care-i mai rămăseseră din toate astea şi care reuşeau cumva să o mai facă să zâmbească după atâta timp. Doi ani de zile se luptase cu sine să nu reia legătura şi ajunsese să-şi piardă încrederea în oameni. Nimeni nu reuşea să se mai apropie de ea la mai mult de câţiva metri. Nimeni nu intra în vorbă cu ea, nimeni nu încerca să înţeleagă starea ei, nimeni în afară de Emma. Prietenia … un cuvânt cu adevărat important pentru cei ce îi înţeleg sensul. Ar trebui să fie cel mai frumos lucru din câte există faptul că îţi împărtăşeşti viaţa cu un alt om care te înţelege şi te susţine atunci când ai mai multă nevoie de asta. Dar când descoperi că eşti doar o unealtă în mâinile societăţii care au tupeul să îşi spună prietenii tăi? Ce faci atunci?...
Va Urma!....
Modificat de The.CandyGirl<3 (acum 14 ani)
_______________________________________
Cand Dunarea va arde
Si munti vor dansa,
Atunci...Dar nici atuncea...
Eu nu te voi uita<3
|
|
